Femeia continuă (7)

Cum ziceam, e prostească ideea să vrei să scrii necenzurat. E la fel de stupidă ca şi aceea a scrierii spontane. Pentru că, în viaţa de zi cu zi, nu faci mare brânză, nu prea ai ce ascunde, ca să zici, gata, uite, am făcut o nerozie, şi despre ea voi vorbi. Nu. Nu faci mare brânză, o lălăi, de obicei, ziulica întreagă, alături de semenii tăi, sau separat de ei, după cum se nimereşte să fie. Aşa că, fie de vrei să scrii necenzurat, n-ai mare scofală de spus. Ceva care să arate a defulare, ceva cinic, ceva lipsit de prejudecăţi, ceva revoltat. Poţi fi coţcar sau cârcotaş, poţi fi sfidător sau revoltat, dar până la urmă nu ai mare lucru de ales din ceea ce trăieşti... În fine, scrisul necenzurat, adică scrisul sincer poate semăna cu acel Recycle Bin din computerele noastre. În care arunci tot gunoiul, pentru ca memoria să-ţi rămână curată. Pare un fel de defulare, dar nu e, din păcate. Însă poate că are aceleaşi efecte. Spală grajdurile minţii, aşa cum Hercules a curăţat grajdurile lui Augias... Am şters femeile virtuale din computer chiar a doua zi după ce le-am fu... Nu vroiam să pierd prea multă vreme cu ele. Mai ales că, a f... o femeie virtuală e un viciu. Să f... una reală, e o chestie normală, de viaţă. De viaţa asta pe care o trăim aici, o târâim aici şi, până la sfârşit, ce lăsăm în urmă altceva decât o dâră de miros urât? În ultimele zile am frecat menta, pentru că n-am avut nimic de făcut. Nimeni nu se interesează de mine, dar asta nu mă supără, pentru că nici eu nu mă interesez de nimeni. Cele mai multe zile din an îmi duc singurătatea cu brio, ba mai mult, uneori ca pe un herb, sau ca pe-un steag, înălţat în vânt ca o coadă de cal gata să se balege. Dar sunt şi zile sumbre. Când mă încearcă nostalgii, nelinişti, spaime, iar afară văd un cer plumburiu, murdar, atât jos, încât mă dau cu creştetul de el. El îmi creează impresia că lumea e un cenotaf, un posomorât mausoleu de oameni arşi de vii din care a rămas numai cenuşa răspândită în vânt, sau făcută mormane şi cimentată de umezeala nesfârşită din aer. În astfel de zile, nici nu pot comunica, nu mă pot exterioriza, dar nici în mine nu aş putea spune că sunt. Mă aflu, probabil, undeva pe o graniţă între două lumi, inaccesibile amândouă. Izolat pe fâşia aceea de pământ arat ca să rămână urma paşilor transfugilor în ea. Dar nu e nici un grănicer pe-acolo, nici un puşcaş, nici un pluton cu câini dresaţi, sau un pluton de execuţie. Nu e absolut nimeni. E doar pustiu, pâclă. Îmi pare uneori că e un tărâm al morţii, dar nu e aşa, de fapt e un tărâm al rătăcirii către moarte. Un tărâm pe unde tot mergi şi mergi şi iar mergi, atâta vreme cât te afli în viaţă... Nimic demn de consemnat azi. Poate doar cerul cufurit, care-a lăsat dâre opace pe-acoperişurile caselor vecine. O nimica toată... Nici măcar n-am visat ceva. Şi cred că ştiu de ce. Din când în când, o dată pe an, îmi vine să mă uit la filme... Dar am mai spus asta, mă repet... Însă în vremea când mă uit la filme, visez. Nu sunt prea sigur dacă filmele sunt cauza, ori, dimpotrivă, cauza e visătoria ce mă-cearcă şi tocmai din pricina ei îmi vine să văd filme, să mă cufund în mări de imagini, idei, acţiuni, speculaţii... Dar, trecând pe la bucătărie, maica-mea venise să-mi gătească şi aflu ce-a visat. În vis i-a apărut bunică-mea – Dumnezeu s-o odihnească! – şi i-a cerut nişte covrigi. Şi acum maică-mea pleacă la biserică să facă pomană...

Femeia continuă (6)

Scrierea necenzurată e şi ea o idee prostească. Pentru că nu poţi să nu te cenzurezi. Reuşeşti într-o zi, dar în ziua următoare te cenzurezi de zece ori mai mult... Am vorbit cu altă femeie pe messenger, agăţată şi ea de pe „matrimoniale”. Îi scrisesem mai multe scrisori, pline de aluzii la pepenii copţi pe care-i strângi în braţe şi ei pârâie şi icnesc şi-apoi curge din ei zeama şi îţi bagi limba în miez ca să aduni cu ea sâmburii negri: Ai strâns vreodată un pepene în braţe, l-ai simţit cum pâraie, cum icneşte din străfunduri, cum iţi vorbeşte nu prin vorbe, ci prin ce are el mai profund şi tainic? Şi el mai poate fi şi savurat, să-i simţi dulceaţa în cerul gurii, sa te îmbeţi de mireasma cojii verzi şi-a fructului roşu. Uneori îmi place să scot sâmburii cu vârful limbii, unul câte unul - iar acesta mi-ar place să fie unul din darurile mele pentru tine. Iar ea îmi răspundea într-un limbaj bombastic şi confuz, dar dorinţa ei era străvezie, însă declara că tot ce-şi doreşte este să-i ridic voalurile unul câte unul, până o voi găsi pe ea, cea adevărată. Şi iar îi scriam, clamoros: Uneori am impresia că trăim într-o lume de oameni pietrificaţi, dar ce minunat e când, printre aceste statui apare cineva adevărat, un om de carne, o femeie, care să-ţi demonstreze că sentimentele, sensibilitatea şi senzualitatea n-au părăsit lumea noastră. Te-aş lua de mână şi-am alerga, poate goi, sau înveliţi în voalurile încă rămase pe tine, printre aceşti oameni împietriţi în mersul lor după grijile zilnice, nişte statui care umplu oraşul. Nu ne-ar vedea, lumea ar fi întreagă a noastră, pentru că ei nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt, am alerga printre ei ţinându-ne de mână. Aş sta aplecat deasupra ta cum stă călătorul însetat deasupra unui havuz din care ţâşneşte apa. Şi aş sta până când apa s-ar preschimba în lavă şi m-ai ridica pe jerbele de scânteieri erupte din vulcanii tăi. Dar când am vorbit pe messenger, mi-am dat seama că stă bine cu picioarele pe pământ, deşi ne-am mai jucat o vreme, vorbindu-i de şuvoiul vulcanilor ei. Îşi dădea doctoratul în istorie şi, vorbind, partea ei raţională ieşea acum la suprafaţă. Chiar mi-a captivat atenţia aşa, pentru că, până atunci, totul fusese pentru mine un joc de-a cuvintele, fără să pot spera, din răspunsurile ei, că voi găsi pe cineva în spatele lor. Şi, ca să poată judeca oricine, iată cum îmi scria, când o acuzam că e inhibată, convenţională şi coclită de prejudecăţi: Nu, domnule, nu sunt o inhibată, în ceea ce priveşte dimensiunea optică (!?) a cuvântului "valoare" şi, mai ales, a convenţionalului. Asta nu înseamnă că sunt o frivolă, cu toate că îmi place ideea unei feminităţi frivole, estompată de o pudoare balzaciană (sic!)... Sunt, totuşi, femeia la 30 de ani, nici prea tânără, nici prea matură, pentru care bobiţele de mercur care urcă gradele termometrului sunt prelungiri ale unui şuvoi interior care tinde să se lase sorbit. Desigur, bobiţele de mercur îmi aparţineau, pentru că aşa fusesem inspirat să-i scris: Ai avut vreodată viziuni? Când închid ochii şi mă gândesc la tine, mă văd ca un termometru ce-ţi ia temperatura şi e foarte cald, gradele urcă. Într-o lume mai puţin opacă, căldura aceasta s-ar preschimba, probabil, într-o căldură reală, bobiţele de mercur s-ar transforma în bobiţe de sudoare ca o rouă bună de sorbit cu buzele, de gustat cu vârful limbii... În fine, m-am bucurat să-i văd partea de raţionalitate. E o parte bine exersată de noi toţi, pentru că relaţiile dintre oameni, existenţa noastră socială, o cer. Era, fără îndoială, inteligentă, stăpână pe sine. Şi atunci mi-am dat seama că o altă parte a ei, cea profundă, era lăsată în paragină. Că e un teren aproape virgin şi pentru ea, neexplorat, de aceea e confuză şi bombastică. Dar că dorinţele, vâltoarea sălăşluiesc în ea, însă se află doar în stadiul acela al unui nucleu ce nu a explodat şi vrea să explodeze. Era, fără îndoială, o femeie minunată, ce mi-ar fi adus multe bucurii nişte ani, până când lumea ei interioară ar fi fost explorată de ea însăşi, cu ajutorul meu. Însă, probabil, după aceea, raţionalitatea ar fi învins. Pentru că aşa se întâmplă mereu. Câtă vreme nu ne cunoaştem, suntem în stare de orice ca să ne dobândim pe noi nouă înşine, după care urmează blazarea şi cu ea, pasul ferm pe urmele ambiţiilor mărunte ale lumii... De fapt, nici nu puteam anticipa ce-ar fi să fie, era posibil ca lucrurile să urmeze altfel, cine ştie cum. Şi tot discutam despre asta, într-un limbaj pus pe linia moartă a banalităţilor, a imaginilor terne, a vorbelor răsuflate, a supoziţiilor şi planurilor incerte de viitor. Ziceam cam aşa. S-ar putea să ajungem împreună la dragoste, să ajungem pasionaţi unul de altul şi mintea să hrănească trupul, iar trupurile doritoare să hrănească mintea... Dar am avut, mereu, dubii asupra durabilităţii relaţiilor dintre doi oameni – îi mărturiseam eu... Cred că dragostea a doi oameni ar dura numai dacă ar fi izolaţi de restul lumii. Deşi, uneori, îmi spun că din acea îndrăgostire despre care vorbeam când ne avântam în rostiri despre pepeni şi lavă, despre gheizere şi termometre încinse, din toată această fantastică existenţă scurtă a iubirii, rămâne o altă iubire, una simplă, pământeană, dar durabilă, materială, dar plăcută, purtată de puterile tangibilităţii. În care prezenţa celuilalt devine o nevoie mai mare decât propria ta prezenţă... Ştiu că oamenii au nevoie de automobile, de case, de mixere, de computere – dar toate acestea nu înseamnă, la urmei, mare lucru. Oamenii au nevoie de iubire, structura umană e construită pentru dragoste – iar dragostea poate fi exprimată în forme diferite... E tern să compari omul cu o floare, dar nu-mi vine în clipa asta altceva în minte, decât că omul lipsit de dragoste se ofileşte ca o floare lipsită de apă. Petalele îi cad una câte una. Şi cam aşa văd lumea noastră, ca o grădină plină de flori ce se ofilesc, ale căror petale căzute colorează pământul... Avem nevoie de acel ziurel permanent, să ne trezim zâmbind, râzând, în lumina dimineţii. Două lumini ce unesc, ce se pătrund, lumina cosmosului şi lumina interioară, aceea care ne exprimă, care îmbie la blândeţe, la dăruire, la iubire, la pasiune... Mă gândeam cum ar putea arăta viitorul nostru împreună. Probabil că aş vedea toate lucrurile cum se reflectă în strălucirea pielii tale, în luciul sânilor tăi, ca într-o oglindă aburoasă. Şi acea lume adusă în carnea ta aş privi-o şi aş săruta-o fără întrerupere. Mi te imaginez când diafană, când voluptuoasă, când unduioasă şi plină de putere. Când aş sta deasupra ta, aş vedea în ochii şi în trupul tău cerul. Când ai sta deasupra mea, aş vedea oceanul, lanţurile de corali, peştii fosforescenţi şi valurile înspumate, ochii tăi ar fi, atunci, mările şi pământurile. Ţi-aş întinde mâna să te port în siguranţă spre acel mal cu valuri pe care-l vezi în somn. Ai fi, în cele mai multe clipe ale vieţii noastre, un foc mocnit şi continuu, în altele unul cu flăcări ce se înalţă săgetând cerul. Pentru noi, patul ar fi plin de flori. Buzele ţi-ar fi două lăcrămioare pe care le-aş săruta neîncetat, obrajii ca două petunii. Ne-am trezi dimineaţa cu patul încărcat de petale de trandafiri, cu pernele acoperite de petale roşii, iar trupul tău ar fi plin de petale. Aş sta şi le-aş mirosi şi le-aş săruta neîntrerupt. M-aş bucura de râsul tău ca de-o grădină. Sânii tăi mi-ar mângâia mâinile... Aerul din jurul tău ar fi pentru mine ca aerul tare de munte. L-aş respira fără să mă satur. Şi, apoi, mi-a venit să-i spun: mi-aş alina fiecare zi din viaţa trecută cu sărutările tale... Iar ea răspundea acestor scrisori ce pentru mine erau pur literare – adică lipsite de orice simţire. Eu am crezut mereu că pentru fiecare om există un altcineva care e unic, iar când îl găseşti pe acela, nu mai contează nimic altceva. Ia naştere povestea lor, ia naştere între ei poezia la diferite niveluri, asimilată în mod diferit... Între doi oameni care trăiesc împreună contează prima vorbă de iubire pe care şi-au spus-o, prima secundă când li s-au deschis sufletele. Iar apoi urmează construcţia, creaţia, ce solidifică edificiul prin respect reciproc, tandreţe, înţelepciune, toleranţă, dăruire, prietenie. Acea primă vorbă de dragoste intră în veşnicie. Contează şi prima atingere... timidă, dar profundă... Dar, unde rămăsesem de fapt? La faptul că m-a bucurat raţionalitatea ei.
Printre vorbe ca: mi-aş dori să te trec prin părul meu... sau: aş ţipa acoperit de parul tău şi mângâiat de el şi rătăcind prin oazele lui de umbre şi lumini... mă bucuram să o văd cu picioarele pe pământ. Pentru că, şuvoiul de care pomenea, vulcanismul de care îmi spunea, dacă ar fi fost al cuiva incapabil să-l îngrijească şi să facă o grădină din el, s-ar fi colmatat, s-ar fi umplut cu vremea de mâl, iar acum vedeam că e capabilă să-l îngrijească. Nu m-am bucurat pentru mine, ci pentru ea. Ştiam că nu se va lăsa biruită de mâlul în care se scufundă cei mai mulţi oameni. Şi, din acea clipă, nu i-am mai vorbit. Am întrerupt orice legătură cu ea. Poate părea o nebunie. Dar eu nu aveam treizeci şi trei de ani, cum îi spusesem, nu-mi dădusem doctoratul la douăzeci şi şapte de ani, nu aveam un automobil Volvo, ba nici măcar carnet de conducere. Iar în lumea în care trăim, ştiu că vibraţiile a două suflete ce consună contează mai puţin decât înfăţişarea, vârsta, situaţia materială. Şi dacă mi-ar spune cineva: n-ai zis tu că pentru fiecare om există un altcineva care e unic, şi nu s-ar fi putut întâmpla ca voi doi să fiţi aceia care v-aţi găsit? I-aş spun că, iavaş-iavaş, n-am vrut să văd pe pielea mea că mă înşel. Aşa, îmi rămâne măcar speranţa... În astfel de momente, e potrivit să-ţi spui: mai bine f… femei virtuale.

Femeia continuă (5)

Ziceam într-o zi, în tinereţe, că „ar trebui să-mi folosesc sinceritatea drept cea mai teribilă armă”. Era ceva romantic?, ceva scos din ţâţâni? Pentru că, acum, mă întreb: armă? Dar armele se folosesc împotriva cuiva, a ceva. Sigur, vroiam să dinamitez inhibiţiile şi prejudecăţile. Dar nu e de luptat cu ele, adică nu poţi câştiga în faţa lor. I le poţi înlătura unei femei, uneori, dar nu pentru foarte mult timp. Şi oboseşti, până la urmă, să tot faci asta. Şi iar te reîntorci la tine însuţi. Şi te apuci să scrii la computer despre toate astea. Nu încercând să convingi pe cineva, ci pentru a-ţi mărturisi viaţa ostenită şi a mărturisi despre viaţa celorlalţi ca tine, cei pentru care sinceritatea ta e adevărul lor...

Femeia continuă (4)

Nu există adevăr, pentru că el n-ar putea fi decât dacă fiecare om ar trăi şi ar crede şi ar spune acelaşi lucru. Dacă am fi, adică, aidoma. Dar, cum nu se întâmplă aşa, tot ce avem e sinceritatea, care ne arată cât de diferiţi sunt oamenii, cum trăieşte fiecare altfel clipa, cum îşi doreşte fiecare altceva, cum aspiră fiecare spre ceva diferit, cum simte fiecare diferit. Ca să existe adevăr, oamenii ar trebui să fie aidoma unul celuilalt. Dar nu sunt. Şi, atunci, fiecare e singur, închis în propria-i sensibilitate, în modul lui de a simţi şi a dori. Ca să fim, totuşi, împreună, am stabilit nişte seturi de reguli, iar cum ele sunt împărtăşite de aproape toată lumea, mai spunem despre ele că sunt adevăruri. Dar toate adevărurile noastre nu sunt decât reguli, nimic altceva. Ele ne ajută să coexistăm, să existăm ca societate, dar nu ne ajută să trăim individual. Individual, e treaba noastră cum ne descurcăm. Unii întemeiază familii, se plictisesc de ele, divorţează, îşi lasă copii pe drumuri. Alţii f... femei virtuale. Fiecare după cum poate, după cum simte, după cum îi e dat. Nimeni nu face reguli pentru viaţa individuală şi singurul mod de a-şi exprima viaţa a unui individ, e sinceritatea. Dar sinceritatea nu-i uşor de obţinut. Ne cenzurăm cuvintele în fiecare clipă, pentru că ele contravin adevărurilor, adică regulilor. Şi vrem să fim în bun acord cu societatea. Dar poate că au venit vremurile în care oamenii să înceapă să fie sinceri. Dacă pot ajunge să fie sinceri faţă de ceilalţi, probabil vor ajunge să fie sinceri şi faţă de ei. Doar că, devenind sinceri, deci neavând ce mai ascunde, guvernele s-ar răsturna, politica ar dispărea, lumea şi-ar schimba cu totul calea şi chipul. Ar dispărea şi instituţiile cum sunt căsătoria, contractele matrimoniale, crimele şi închisorile. Oamenii s-ar f..., aşa cum le stă bine, când ar avea chef, cu cine ar avea chef, fără prejudecăţi, fără panică. Ai intra pe Internet şi-ai spune unei femei care-ţi place: dragă, am un chef nebun să mă f... azi, vii pe la mine? Iar ea ar spune da sau nu, după cum ar avea chef şi dacă te-ar plăcea sau nu. Şi dacă n-ar vrea ea, până la urmă ar vrea alta. Una mă respinge, zece mă cheamă. Şi n-ar mai trebui să f... femei virtuale, iar lumea să se retragă, din realul ei, în virtualitate, ca şi cum ar fi condamnată să dispară cu încetul în propriul ei abur de vis... Sper că Dumnezeu doarme şi visează, iar când doarme, e cu mult mai deştept decât atunci când e treaz.

Femeia continuă (3)

Zilele trecute vorbeam pe Internet cu o femeie şi spunea că ea nu vrea decât să fim prieteni. Şi i-am spus că femeia şi bărbatul nu sunt făcuţi să fie prieteni. Prietenia între bărbat şi femeie se naşte doar atunci când „altceva” eşuează. Altceva însemnând ce? Bărbatul şi femeia sunt făcuţi pentru a exista între ei ceva cu mult mai profund decât prietenia. Şi abia când asta eşuează, ia naştere prietenia. Care, de fapt, nu e decât o falsă prietenie, ce se stinge repede în nepăsare reciprocă şi lipsă de comunicare. Bărbatul şi femeia nu comunică prin vorbe. Ia naştere între ei un soi de fluid ce îi împreunează şi ajung să formeze o lume. Cred că nu mi-ar păsa să dispară toţi oamenii de pe planetă într-o zi, dacă rămân cu o femeie. Una faţă de care să pot simţi ceva. De vreme ce sunt toate soiurile de femei pe lume, fiecare ar trebui sa aleagă una pentru care să simtă ceva. Nu mi-ar păsa, cum spuneam, să dispară toţi oamenii de pe pământ, dacă aş rămâne cu o asemenea femeie. Singuri noi doi în toată lumea, pentru că, de fapt, fie cât de multă lume ar exista, tot singuri am fi, iar unicul fapt ce-ar trebui să se întâmple, ar fi tot să ne ajungem unul altuia. Şi, atunci, la ce bun atâţia oameni de care să te loveşti neîncetat? Probabil, în lumea aceea pustie de oameni, am călători. Am urca în câte-o maşină părăsită în drum şi ne-am duce cât am vedea cu ochii. Poate că, într-o zi, o să ne vină cheful să ne aşezăm undeva. Eu aş căuta un loc unde să fie marea, un râu şi un munte. La vărsarea unui râu cu ape dulci, ce vine dintr-un munte, în apele sărate ale mării. Trebuie să existe undeva, în lume, un asemenea loc. Uneori am merge la oraş, şi ea ar proba garderobe prin casele de modă altădată celebre. Poate am face şi vreun bebe, dar nu prea văd sensul. Să zicem că am face un băiat şi o fetiţă, iar din ei s-ar repopula pământul. Dar asta ar însemna să faci, iar, o spiţă umană din incest, cum a fost şi cea dinainte, născută din Adam şi Eva. Cred că mitul ăsta vrea să sugereze că oamenii se pot naşte oricând, oriunde, e de ajuns pentru asta să existe un bărbat şi o femeie. Ei sunt omenirea. Pentru că, altfel, e o prostie să crezi că ne tragem din Adam şi Eva. Dacă era aşa, n-ar fi existat negri şi galbeni şi roşii şi albi, ar fi existat o singură rasă. Şi, oricum, e imposibil să-ţi explici de ce există mai multe rase, mai multe seminţii. (Şi), cum se întâmplă cu lucrurile inexplicabile în civilizaţia noastră (fiecare civilizaţie şi cultură găseşte moduri de justificare a inexplicabilului), trebuie să dăm vina pe extratereştri. Au venit şi s-au futut, prin diverse părţi ale terrei, cu „fiicele oamenilor”, care trebuie să fi fost nişte soiuri de maimuţe. Ori, hai să zicem că erau ceva mai civilizaţi, nu au sodomizat bietele animale, ci au avut un program de însămânţare, prin care să creeze pe pământ o specie inteligentă. Peste poate, e drept… Şi uite aşa a luat naştere omenirea. Cum altă explicaţie nu avem, rămân şi eu la asta. Şi atunci, ce mi-ar păsa dacă toate maimuţele astea încrucişate cu extratereştri şi care-şi zic oameni, ar dispărea şi-ar fi să rămân numai eu cu iubita mea pe planetă? Şi-aş aduna toate afrodiziacele de prin farmaciile părăsite, ca s-o fut toată ziua, ca pe-o femeie virtuală. Doar că ea ar fi adevărată...

Femeia continuă (2)

Zilele trecute vorbeam pe Internet cu o femeie şi spunea că ea nu vrea decât să fim prieteni. Şi i-am spus că femeia şi bărbatul nu sunt făcuţi să fie prieteni. Prietenia între bărbat şi femeie se naşte doar atunci când „altceva” eşuează. Altceva însemnând ce? Bărbatul şi femeia sunt făcuţi pentru a exista între ei ceva cu mult mai profund decât prietenia. Şi abia când asta eşuează, ia naştere prietenia. Care, de fapt, nu e decât o falsă prietenie, ce se stinge repede în nepăsare reciprocă şi lipsă de comunicare. Bărbatul şi femeia nu comunică prin vorbe. Ia naştere între ei un soi de fluid ce îi împreunează şi ajung să formeze o lume. Cred că nu mi-ar păsa să dispară toţi oamenii de pe planetă într-o zi, dacă rămân cu o femeie. Una faţă de care să pot simţi ceva. De vreme ce sunt toate soiurile de femei pe lume, fiecare ar trebui sa aleagă una pentru care să simtă ceva. Nu mi-ar păsa, cum spuneam, să dispară toţi oamenii de pe pământ, dacă aş rămâne cu o asemenea femeie. Singuri noi doi în toată lumea, pentru că, de fapt, fie cât de multă lume ar exista, tot singuri am fi, iar unicul fapt ce-ar trebui să se întâmple, ar fi tot să ne ajungem unul altuia. Şi, atunci, la ce bun atâţia oameni de care să te loveşti neîncetat? Probabil, în lumea aceea pustie de oameni, am călători. Am urca în câte-o maşină părăsită în drum şi ne-am duce cât am vedea cu ochii. Poate că, într-o zi, o să ne vină cheful să ne aşezăm undeva. Eu aş căuta un loc unde să fie marea, un râu şi un munte. La vărsarea unui râu cu ape dulci, ce vine dintr-un munte, în apele sărate ale mării. Trebuie să existe undeva, în lume, un asemenea loc. Uneori am merge la oraş, şi ea ar proba garderobe prin casele de modă altădată celebre. Poate am face şi vreun bebe, dar nu prea văd sensul. Să zicem că am face un băiat şi o fetiţă, iar din ei s-ar repopula pământul. Dar asta ar însemna să faci, iar, o spiţă umană din incest, cum a fost şi cea dinainte, născută din Adam şi Eva. Cred că mitul ăsta vrea să sugereze că oamenii se pot naşte oricând, oriunde, e de ajuns pentru asta să existe un bărbat şi o femeie. Ei sunt omenirea. Pentru că, altfel, e o prostie să crezi că ne tragem din Adam şi Eva. Dacă era aşa, n-ar fi existat negri şi galbeni şi roşii şi albi, ar fi existat o singură rasă. Şi, oricum, e imposibil să-ţi explici de ce există mai multe rase, mai multe seminţii. (Şi), cum se întâmplă cu lucrurile inexplicabile în civilizaţia noastră (fiecare civilizaţie şi cultură găseşte moduri de justificare a inexplicabilului), trebuie să dăm vina pe extratereştri. Au venit şi s-au futut, prin diverse părţi ale terrei, cu „fiicele oamenilor”, care trebuie să fi fost nişte soiuri de maimuţe. Ori, hai să zicem că extratereştrii erau ceva mai civilizaţi, nu au sodomizat bietele animale, ci au avut un program de însămânţare, prin care să creeze pe pământ o specie inteligentă. Peste poate, e drept… Şi uite aşa a luat naştere omenirea. Cum altă explicaţie nu avem, rămân şi eu la asta. Şi atunci, ce mi-ar păsa dacă toate maimuţele astea încrucişate cu extratereştri şi care-şi zic oameni, ar dispărea şi-ar fi să rămân numai eu cu iubita mea pe planetă? Şi-aş aduna toate afrodiziacele de prin farmaciile părăsite, ca s-o f... toată ziua, ca pe-o femeie virtuală. Doar că ea ar fi adevărată...

Femeia continuă (1)

M-am trezit dimineaţa cu un soi de mahmureală. Mahmureala vine de la „slăbiciune”, dar eu nu băusem nimic. Mă f... aproape toată noaptea cu nişte fete virtuale după ce am spart programul unora de pe un site porno. Fetelor virtuale le săltau sânii, eu le întorceam cu curul în sus şi dă-i, le întorceam pe toate părţile şi le f... Începuse să-mi placă poziţia cow-boy, că li se vedea bine gaura, când i-o băgam blondei ăleia căreia-i mărisem sânii să fie cât două căpiţe, vedem cum i se deschide gaura, cum începe să freamete. Şi gemeau fetele astea de mama focului. Cred că vecinul meu de sus auzea şi el ceva, pentru că i-am auzit paşii toată noaptea prin cameră… Cert e că mahmureala asta de după f... nu-i a bună, sunt mulţi oameni care pe la vârsta mea nu mai au mare lucru de făcut pe lume şi mor. Cred că şi eu sunt în preajma morţii şi singura fiinţă ce m-ar putea vindeca ar fi o femeie. Una adevărată, nu ca fetele acelea virtuale lângă care faci laba. Şi ştiu de ce e bună o femeie pe lângă tine. Femeia nu te lasă să lâncezeşti. Te face să fii mereu atent, ca şi când ai fi în pericol, se luptă mereu cu tine, e ca şi cum ai dormi aproape de tabăra unui duşman şi trebuie să fii permanent vigilent, să stai cu nervii încordaţi, iar asta îţi asigură tonusul şi te ţine în viaţă. De când nu mai sunt cu o femeie în aceeaşi casă m-am lenevit, mai mult zac decât să fiu treaz. Mă uit la filme şi apoi visez tot soiul de nerozii, iar ce am constatat, e că în vis sunt mult mai deştept decât atunci când sunt treaz. De pildă, alaltăieri, în zori, înainte să mă trezesc, am făcut involuntar, în stare hipnagogică, analiza unui serial scos de pe torrente şi la care mă uitam de câteva zile, iar analiza mea avea o perfectă claritate. Vedeam structura halandala, legăturile cusute grosolan între episoade. După ce m-am trezit, creierul meu nu mai era în stare să facă aceeaşi analiză, era abulic rău, adormit, neclar, amorţit. Aşa sunt eu acum. Dar somnul mă face, probabil, cel ce sunt cu adevărat, încât mi-am propus, umblând pe stradă în aceeaşi zi, să caut să-mi fac creierul să funcţioneze ca în stare hipnagogică, şi să fiu cu mult mai deştept. Deşi sunt sigur că asta n-ar fi bine. I-aş alunga pe toţi din preajma mea, spunând adevărul despre ei. Una ca asta nu se face. Nu e civilizat, nu e politicos… Nu cred însă că voi reuşi să-mi schimb funcţionarea creierului şi să ies din abulie. Şi o să trăiesc mai departe tot aşa, până o fi să-mi fie sfârşitul. Aşa sunt eu acum, cum spuneam. Deşi pare că aş fi mulţumit de viaţa mea, pentru că nu mă f... nimeni la cap, iar acesta a fost lucrul dorit toată viaţa, aspiraţia vieţii mele. Invit când şi când la mine câte-o femeie agăţată pe siturile de „matrimoniale” şi ne f... o noapte cam fără poftă, din pricină că fiecare îl priveşte suspicios pe celălalt, dar cred că mai degrabă pentru că, necunoscându-ne unul pe altul, stăm încordaţi, deşi vrem de fapt amândoi acelaşi lucru, să ne f... până căpiem… De la Jack Kerouac mi-a venit ideea asta să scriu „necenzurat”, deşi nu-i sufăr pe beatnici, drogurile lor, benzedrina şi amfetaminele, alcoolul. Scrierea spontană o fi bună, dar cred că mintea omului funcţionează altfel, îşi creează în ea un univers, şi asta sunt eu, o denaturare a realului, o personificare a imaginaţiei, o încrucişare de sentimente nerostite, netrăite... Lumea noastră, e de fapt una a imaginaţiei, a denaturării realului. Trăim, de fapt, într-o realitate care e altă dimensiune decât realul. Şi de aceea ne e atât de greu aici, de aceea am stat astă noapte cu câteva femei virtuale şi le-am întors pe toate părţile şi le-am f... Intrasem într-o altă realitate, mai aproape de realitatea mea, de realitatea a ceea ce e omul, de adevărul a ceea ce suntem... În viaţa privată, când suntem singuri, de cele mai multe ori nu ne cenzurăm. Dar îndată ce ieşim între semeni, în real, începe cenzura. Şi nu mai suntem noi înşine… Zilele trecute aveam uşa deschisă la birou şi în celălalt birou, aflat tot cu uşa deschisă, venise în vizită o tipă pe care o ştiam, una foarte drăguţă. S-a ridicat din fotoliu şi m-a salutat cam în stilul personajelor din epoca elisabetană, dar n-am băgat-o în seamă. Simt că n-am putea fi prieteni, chiar dacă mă atrage şi, îmi dau seama, se simte atrasă de mine, pentru că devine hiperactivă îndată ce mă aflu în preajma ei. E singură şi ea. Şi-a cumpărat un apartament de curând şi spunea că, lipsită de un bărbat lângă ea, şi-a găsit un echilibru, deşi destul de precar, dar pe care n-ar vrea să şi-l strice… Însă n-ar fi ţinut, văzând-o în biroul celălalt, să merg la ea, să-i dau chiloţii jos, s-o pun cu fundul în sus şi s-o f..., ca să nu mai simţim singurătatea. Asta merge numai cu femeile virtuale...