Femeia continuă (6)

Scrierea necenzurată e şi ea o idee prostească. Pentru că nu poţi să nu te cenzurezi. Reuşeşti într-o zi, dar în ziua următoare te cenzurezi de zece ori mai mult... Am vorbit cu altă femeie pe messenger, agăţată şi ea de pe „matrimoniale”. Îi scrisesem mai multe scrisori, pline de aluzii la pepenii copţi pe care-i strângi în braţe şi ei pârâie şi icnesc şi-apoi curge din ei zeama şi îţi bagi limba în miez ca să aduni cu ea sâmburii negri: Ai strâns vreodată un pepene în braţe, l-ai simţit cum pâraie, cum icneşte din străfunduri, cum iţi vorbeşte nu prin vorbe, ci prin ce are el mai profund şi tainic? Şi el mai poate fi şi savurat, să-i simţi dulceaţa în cerul gurii, sa te îmbeţi de mireasma cojii verzi şi-a fructului roşu. Uneori îmi place să scot sâmburii cu vârful limbii, unul câte unul - iar acesta mi-ar place să fie unul din darurile mele pentru tine. Iar ea îmi răspundea într-un limbaj bombastic şi confuz, dar dorinţa ei era străvezie, însă declara că tot ce-şi doreşte este să-i ridic voalurile unul câte unul, până o voi găsi pe ea, cea adevărată. Şi iar îi scriam, clamoros: Uneori am impresia că trăim într-o lume de oameni pietrificaţi, dar ce minunat e când, printre aceste statui apare cineva adevărat, un om de carne, o femeie, care să-ţi demonstreze că sentimentele, sensibilitatea şi senzualitatea n-au părăsit lumea noastră. Te-aş lua de mână şi-am alerga, poate goi, sau înveliţi în voalurile încă rămase pe tine, printre aceşti oameni împietriţi în mersul lor după grijile zilnice, nişte statui care umplu oraşul. Nu ne-ar vedea, lumea ar fi întreagă a noastră, pentru că ei nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt, am alerga printre ei ţinându-ne de mână. Aş sta aplecat deasupra ta cum stă călătorul însetat deasupra unui havuz din care ţâşneşte apa. Şi aş sta până când apa s-ar preschimba în lavă şi m-ai ridica pe jerbele de scânteieri erupte din vulcanii tăi. Dar când am vorbit pe messenger, mi-am dat seama că stă bine cu picioarele pe pământ, deşi ne-am mai jucat o vreme, vorbindu-i de şuvoiul vulcanilor ei. Îşi dădea doctoratul în istorie şi, vorbind, partea ei raţională ieşea acum la suprafaţă. Chiar mi-a captivat atenţia aşa, pentru că, până atunci, totul fusese pentru mine un joc de-a cuvintele, fără să pot spera, din răspunsurile ei, că voi găsi pe cineva în spatele lor. Şi, ca să poată judeca oricine, iată cum îmi scria, când o acuzam că e inhibată, convenţională şi coclită de prejudecăţi: Nu, domnule, nu sunt o inhibată, în ceea ce priveşte dimensiunea optică (!?) a cuvântului "valoare" şi, mai ales, a convenţionalului. Asta nu înseamnă că sunt o frivolă, cu toate că îmi place ideea unei feminităţi frivole, estompată de o pudoare balzaciană (sic!)... Sunt, totuşi, femeia la 30 de ani, nici prea tânără, nici prea matură, pentru care bobiţele de mercur care urcă gradele termometrului sunt prelungiri ale unui şuvoi interior care tinde să se lase sorbit. Desigur, bobiţele de mercur îmi aparţineau, pentru că aşa fusesem inspirat să-i scris: Ai avut vreodată viziuni? Când închid ochii şi mă gândesc la tine, mă văd ca un termometru ce-ţi ia temperatura şi e foarte cald, gradele urcă. Într-o lume mai puţin opacă, căldura aceasta s-ar preschimba, probabil, într-o căldură reală, bobiţele de mercur s-ar transforma în bobiţe de sudoare ca o rouă bună de sorbit cu buzele, de gustat cu vârful limbii... În fine, m-am bucurat să-i văd partea de raţionalitate. E o parte bine exersată de noi toţi, pentru că relaţiile dintre oameni, existenţa noastră socială, o cer. Era, fără îndoială, inteligentă, stăpână pe sine. Şi atunci mi-am dat seama că o altă parte a ei, cea profundă, era lăsată în paragină. Că e un teren aproape virgin şi pentru ea, neexplorat, de aceea e confuză şi bombastică. Dar că dorinţele, vâltoarea sălăşluiesc în ea, însă se află doar în stadiul acela al unui nucleu ce nu a explodat şi vrea să explodeze. Era, fără îndoială, o femeie minunată, ce mi-ar fi adus multe bucurii nişte ani, până când lumea ei interioară ar fi fost explorată de ea însăşi, cu ajutorul meu. Însă, probabil, după aceea, raţionalitatea ar fi învins. Pentru că aşa se întâmplă mereu. Câtă vreme nu ne cunoaştem, suntem în stare de orice ca să ne dobândim pe noi nouă înşine, după care urmează blazarea şi cu ea, pasul ferm pe urmele ambiţiilor mărunte ale lumii... De fapt, nici nu puteam anticipa ce-ar fi să fie, era posibil ca lucrurile să urmeze altfel, cine ştie cum. Şi tot discutam despre asta, într-un limbaj pus pe linia moartă a banalităţilor, a imaginilor terne, a vorbelor răsuflate, a supoziţiilor şi planurilor incerte de viitor. Ziceam cam aşa. S-ar putea să ajungem împreună la dragoste, să ajungem pasionaţi unul de altul şi mintea să hrănească trupul, iar trupurile doritoare să hrănească mintea... Dar am avut, mereu, dubii asupra durabilităţii relaţiilor dintre doi oameni – îi mărturiseam eu... Cred că dragostea a doi oameni ar dura numai dacă ar fi izolaţi de restul lumii. Deşi, uneori, îmi spun că din acea îndrăgostire despre care vorbeam când ne avântam în rostiri despre pepeni şi lavă, despre gheizere şi termometre încinse, din toată această fantastică existenţă scurtă a iubirii, rămâne o altă iubire, una simplă, pământeană, dar durabilă, materială, dar plăcută, purtată de puterile tangibilităţii. În care prezenţa celuilalt devine o nevoie mai mare decât propria ta prezenţă... Ştiu că oamenii au nevoie de automobile, de case, de mixere, de computere – dar toate acestea nu înseamnă, la urmei, mare lucru. Oamenii au nevoie de iubire, structura umană e construită pentru dragoste – iar dragostea poate fi exprimată în forme diferite... E tern să compari omul cu o floare, dar nu-mi vine în clipa asta altceva în minte, decât că omul lipsit de dragoste se ofileşte ca o floare lipsită de apă. Petalele îi cad una câte una. Şi cam aşa văd lumea noastră, ca o grădină plină de flori ce se ofilesc, ale căror petale căzute colorează pământul... Avem nevoie de acel ziurel permanent, să ne trezim zâmbind, râzând, în lumina dimineţii. Două lumini ce unesc, ce se pătrund, lumina cosmosului şi lumina interioară, aceea care ne exprimă, care îmbie la blândeţe, la dăruire, la iubire, la pasiune... Mă gândeam cum ar putea arăta viitorul nostru împreună. Probabil că aş vedea toate lucrurile cum se reflectă în strălucirea pielii tale, în luciul sânilor tăi, ca într-o oglindă aburoasă. Şi acea lume adusă în carnea ta aş privi-o şi aş săruta-o fără întrerupere. Mi te imaginez când diafană, când voluptuoasă, când unduioasă şi plină de putere. Când aş sta deasupra ta, aş vedea în ochii şi în trupul tău cerul. Când ai sta deasupra mea, aş vedea oceanul, lanţurile de corali, peştii fosforescenţi şi valurile înspumate, ochii tăi ar fi, atunci, mările şi pământurile. Ţi-aş întinde mâna să te port în siguranţă spre acel mal cu valuri pe care-l vezi în somn. Ai fi, în cele mai multe clipe ale vieţii noastre, un foc mocnit şi continuu, în altele unul cu flăcări ce se înalţă săgetând cerul. Pentru noi, patul ar fi plin de flori. Buzele ţi-ar fi două lăcrămioare pe care le-aş săruta neîncetat, obrajii ca două petunii. Ne-am trezi dimineaţa cu patul încărcat de petale de trandafiri, cu pernele acoperite de petale roşii, iar trupul tău ar fi plin de petale. Aş sta şi le-aş mirosi şi le-aş săruta neîntrerupt. M-aş bucura de râsul tău ca de-o grădină. Sânii tăi mi-ar mângâia mâinile... Aerul din jurul tău ar fi pentru mine ca aerul tare de munte. L-aş respira fără să mă satur. Şi, apoi, mi-a venit să-i spun: mi-aş alina fiecare zi din viaţa trecută cu sărutările tale... Iar ea răspundea acestor scrisori ce pentru mine erau pur literare – adică lipsite de orice simţire. Eu am crezut mereu că pentru fiecare om există un altcineva care e unic, iar când îl găseşti pe acela, nu mai contează nimic altceva. Ia naştere povestea lor, ia naştere între ei poezia la diferite niveluri, asimilată în mod diferit... Între doi oameni care trăiesc împreună contează prima vorbă de iubire pe care şi-au spus-o, prima secundă când li s-au deschis sufletele. Iar apoi urmează construcţia, creaţia, ce solidifică edificiul prin respect reciproc, tandreţe, înţelepciune, toleranţă, dăruire, prietenie. Acea primă vorbă de dragoste intră în veşnicie. Contează şi prima atingere... timidă, dar profundă... Dar, unde rămăsesem de fapt? La faptul că m-a bucurat raţionalitatea ei.
Printre vorbe ca: mi-aş dori să te trec prin părul meu... sau: aş ţipa acoperit de parul tău şi mângâiat de el şi rătăcind prin oazele lui de umbre şi lumini... mă bucuram să o văd cu picioarele pe pământ. Pentru că, şuvoiul de care pomenea, vulcanismul de care îmi spunea, dacă ar fi fost al cuiva incapabil să-l îngrijească şi să facă o grădină din el, s-ar fi colmatat, s-ar fi umplut cu vremea de mâl, iar acum vedeam că e capabilă să-l îngrijească. Nu m-am bucurat pentru mine, ci pentru ea. Ştiam că nu se va lăsa biruită de mâlul în care se scufundă cei mai mulţi oameni. Şi, din acea clipă, nu i-am mai vorbit. Am întrerupt orice legătură cu ea. Poate părea o nebunie. Dar eu nu aveam treizeci şi trei de ani, cum îi spusesem, nu-mi dădusem doctoratul la douăzeci şi şapte de ani, nu aveam un automobil Volvo, ba nici măcar carnet de conducere. Iar în lumea în care trăim, ştiu că vibraţiile a două suflete ce consună contează mai puţin decât înfăţişarea, vârsta, situaţia materială. Şi dacă mi-ar spune cineva: n-ai zis tu că pentru fiecare om există un altcineva care e unic, şi nu s-ar fi putut întâmpla ca voi doi să fiţi aceia care v-aţi găsit? I-aş spun că, iavaş-iavaş, n-am vrut să văd pe pielea mea că mă înşel. Aşa, îmi rămâne măcar speranţa... În astfel de momente, e potrivit să-ţi spui: mai bine f… femei virtuale.