Femeia continuă (7)

Cum ziceam, e prostească ideea să vrei să scrii necenzurat. E la fel de stupidă ca şi aceea a scrierii spontane. Pentru că, în viaţa de zi cu zi, nu faci mare brânză, nu prea ai ce ascunde, ca să zici, gata, uite, am făcut o nerozie, şi despre ea voi vorbi. Nu. Nu faci mare brânză, o lălăi, de obicei, ziulica întreagă, alături de semenii tăi, sau separat de ei, după cum se nimereşte să fie. Aşa că, fie de vrei să scrii necenzurat, n-ai mare scofală de spus. Ceva care să arate a defulare, ceva cinic, ceva lipsit de prejudecăţi, ceva revoltat. Poţi fi coţcar sau cârcotaş, poţi fi sfidător sau revoltat, dar până la urmă nu ai mare lucru de ales din ceea ce trăieşti... În fine, scrisul necenzurat, adică scrisul sincer poate semăna cu acel Recycle Bin din computerele noastre. În care arunci tot gunoiul, pentru ca memoria să-ţi rămână curată. Pare un fel de defulare, dar nu e, din păcate. Însă poate că are aceleaşi efecte. Spală grajdurile minţii, aşa cum Hercules a curăţat grajdurile lui Augias... Am şters femeile virtuale din computer chiar a doua zi după ce le-am fu... Nu vroiam să pierd prea multă vreme cu ele. Mai ales că, a f... o femeie virtuală e un viciu. Să f... una reală, e o chestie normală, de viaţă. De viaţa asta pe care o trăim aici, o târâim aici şi, până la sfârşit, ce lăsăm în urmă altceva decât o dâră de miros urât? În ultimele zile am frecat menta, pentru că n-am avut nimic de făcut. Nimeni nu se interesează de mine, dar asta nu mă supără, pentru că nici eu nu mă interesez de nimeni. Cele mai multe zile din an îmi duc singurătatea cu brio, ba mai mult, uneori ca pe un herb, sau ca pe-un steag, înălţat în vânt ca o coadă de cal gata să se balege. Dar sunt şi zile sumbre. Când mă încearcă nostalgii, nelinişti, spaime, iar afară văd un cer plumburiu, murdar, atât jos, încât mă dau cu creştetul de el. El îmi creează impresia că lumea e un cenotaf, un posomorât mausoleu de oameni arşi de vii din care a rămas numai cenuşa răspândită în vânt, sau făcută mormane şi cimentată de umezeala nesfârşită din aer. În astfel de zile, nici nu pot comunica, nu mă pot exterioriza, dar nici în mine nu aş putea spune că sunt. Mă aflu, probabil, undeva pe o graniţă între două lumi, inaccesibile amândouă. Izolat pe fâşia aceea de pământ arat ca să rămână urma paşilor transfugilor în ea. Dar nu e nici un grănicer pe-acolo, nici un puşcaş, nici un pluton cu câini dresaţi, sau un pluton de execuţie. Nu e absolut nimeni. E doar pustiu, pâclă. Îmi pare uneori că e un tărâm al morţii, dar nu e aşa, de fapt e un tărâm al rătăcirii către moarte. Un tărâm pe unde tot mergi şi mergi şi iar mergi, atâta vreme cât te afli în viaţă... Nimic demn de consemnat azi. Poate doar cerul cufurit, care-a lăsat dâre opace pe-acoperişurile caselor vecine. O nimica toată... Nici măcar n-am visat ceva. Şi cred că ştiu de ce. Din când în când, o dată pe an, îmi vine să mă uit la filme... Dar am mai spus asta, mă repet... Însă în vremea când mă uit la filme, visez. Nu sunt prea sigur dacă filmele sunt cauza, ori, dimpotrivă, cauza e visătoria ce mă-cearcă şi tocmai din pricina ei îmi vine să văd filme, să mă cufund în mări de imagini, idei, acţiuni, speculaţii... Dar, trecând pe la bucătărie, maica-mea venise să-mi gătească şi aflu ce-a visat. În vis i-a apărut bunică-mea – Dumnezeu s-o odihnească! – şi i-a cerut nişte covrigi. Şi acum maică-mea pleacă la biserică să facă pomană...